Anunţuri cu peripeţii
BizCaf.ro mi-a dat o temă: să povestesc despre experienţa mea în materie de anunţuri gratuite în calitate de vânzător-cumpărător. Povestea mea sună cam aşa:
Într-o zi am făcut o curăţenie generală prin casă şi am descoperit diverse obiecte care nu îmi mai foloseau. M-am gândit, că ar fi o bună iniţiativă, dacă toate acele lucruri nu le-aş arunca sau să le dau unor persoane, neavând certitudinea că o să aibă grijă de ele. În plus, orice lucru deţinut, la vremea lui are semnificaţia sa şi creează anumite legături emoţionale între el şi noi, oamenii.
Aveam nişte haine, câteva baterii vechi de telefon, bijuterii din pietre semipreţioase şi alte prostioare mărunte. Nu mă aşteptam la cine ştie ce sumă pe ele, însă nici nu mă lasă inima să le arunc pur şi simplu. Şi de ce să nu caut un magazin de anunţuri gratuite? Am căutat şi-am răsfoit o multitudine de pagini web, până am găsit ceea ce căutăm. Am dat peste un site, cu produse de mică valoare şi mi-am postat anunţul. Nu a durat prea mult şi în vreo 2 zile am fost contactata de către un domn. Acesta s-a arătat foarte interesat de micile mele vechituri, de capodoperele de artă pe care le adunasem în timp. Am stabilit de comun acord să ne întâlnim, undeva în zona parcului central, să îi inmânez personal obiectele, să le verifice.
Surpriza? Ei bine, domnul îmi spunea că va purta o pereche de pantofi maro şi un sacou negru. Nu am îndrăznit să cer mai multe repere, crezând că mă voi descurca. Ajungând acolo, mă aşez pe o bancă, la care un domn se aseaza lângă mine în timp ce îşi deschidea buzele şi mă întrebă:- Deranjez? Aştepţi pe cineva?
I-am răspuns cu aceeaşi politeţe pe care şi acest domn mi-o afişa, un răspuns negativ la prima imntrebare şi altul pozitiv la cea de-a doua. Fără să îmi dau seama, intrasem în vorbă cu acesta. Domnul cu pălărie retro, cu ochelari de soare, îmi devenea simpatic şi totuşi misterios. M-am speriat la început, până în momentul în care m-a întrebat: -Şi? Am auzit că ai ceva frumos de vândut?
Şi atunci mai că picase cerul pe mine, că era de fapt domnul cu care trebuia să mă întâlnesc. Însă, o prolemă: nu are pantofii maro de care vorbea. Cum să am încredere?
Şi aşa începusem investigaţiile:- Dar pantofii maro, domnule? Sacoul negru? Unde sunt toate acestea?
La care el îmi răspunse: -Nu avea grijă! Pantofii erau pierduţi prin praf, cât despre sacou...e...nepoţii ăştia...câteodată se mai bagă şi prin treburile bunicului.
Hmmm...credibil?Deloc! Însă am mers pe ideea acestuia şi pe scuza sa. A urmat să îi arăt obiectele, de care s-a arătat foarte încântat. Ba m-ai mult mi-a propus să vând la magazinul său, de mici antichităţi, produse pe care nu le mai doresc, contra unei sume destul de acceptabile. Am fost de acord, chiar dacă poliţista din mine nu a încetat şi la orice pas a căutat informaţii şi a ameţit capul bietului bătrân, care râdea în hohote.
Într-o zi am făcut o curăţenie generală prin casă şi am descoperit diverse obiecte care nu îmi mai foloseau. M-am gândit, că ar fi o bună iniţiativă, dacă toate acele lucruri nu le-aş arunca sau să le dau unor persoane, neavând certitudinea că o să aibă grijă de ele. În plus, orice lucru deţinut, la vremea lui are semnificaţia sa şi creează anumite legături emoţionale între el şi noi, oamenii.
Aveam nişte haine, câteva baterii vechi de telefon, bijuterii din pietre semipreţioase şi alte prostioare mărunte. Nu mă aşteptam la cine ştie ce sumă pe ele, însă nici nu mă lasă inima să le arunc pur şi simplu. Şi de ce să nu caut un magazin de anunţuri gratuite? Am căutat şi-am răsfoit o multitudine de pagini web, până am găsit ceea ce căutăm. Am dat peste un site, cu produse de mică valoare şi mi-am postat anunţul. Nu a durat prea mult şi în vreo 2 zile am fost contactata de către un domn. Acesta s-a arătat foarte interesat de micile mele vechituri, de capodoperele de artă pe care le adunasem în timp. Am stabilit de comun acord să ne întâlnim, undeva în zona parcului central, să îi inmânez personal obiectele, să le verifice.
Surpriza? Ei bine, domnul îmi spunea că va purta o pereche de pantofi maro şi un sacou negru. Nu am îndrăznit să cer mai multe repere, crezând că mă voi descurca. Ajungând acolo, mă aşez pe o bancă, la care un domn se aseaza lângă mine în timp ce îşi deschidea buzele şi mă întrebă:- Deranjez? Aştepţi pe cineva?
I-am răspuns cu aceeaşi politeţe pe care şi acest domn mi-o afişa, un răspuns negativ la prima imntrebare şi altul pozitiv la cea de-a doua. Fără să îmi dau seama, intrasem în vorbă cu acesta. Domnul cu pălărie retro, cu ochelari de soare, îmi devenea simpatic şi totuşi misterios. M-am speriat la început, până în momentul în care m-a întrebat: -Şi? Am auzit că ai ceva frumos de vândut?
Şi atunci mai că picase cerul pe mine, că era de fapt domnul cu care trebuia să mă întâlnesc. Însă, o prolemă: nu are pantofii maro de care vorbea. Cum să am încredere?
Şi aşa începusem investigaţiile:- Dar pantofii maro, domnule? Sacoul negru? Unde sunt toate acestea?
La care el îmi răspunse: -Nu avea grijă! Pantofii erau pierduţi prin praf, cât despre sacou...e...nepoţii ăştia...câteodată se mai bagă şi prin treburile bunicului.
Hmmm...credibil?Deloc! Însă am mers pe ideea acestuia şi pe scuza sa. A urmat să îi arăt obiectele, de care s-a arătat foarte încântat. Ba m-ai mult mi-a propus să vând la magazinul său, de mici antichităţi, produse pe care nu le mai doresc, contra unei sume destul de acceptabile. Am fost de acord, chiar dacă poliţista din mine nu a încetat şi la orice pas a căutat informaţii şi a ameţit capul bietului bătrân, care râdea în hohote.
Comentarii
Trimiteți un comentariu