Am testat gama Loncolor Go Crazy. Experiența mea cu decolorarea și vopsitul în nuanțe crazy.

Moartea în Barcelona

          E primăvară, e soare, e Barcelona. Glasuri fine și melodioase încântă rând pe rând, cu fanfară maiestuasa, gâdilând timpanul miilor de oameni.

          Șaptesprezece ani, o vârstă fragedă, o vârstă în care adolescenta ia amploare și fiecare în parte începe să-și creeze un drum, apare teama către drumul în viață cât și restul trec la discuții mai serioase și mai directe despre diverse subiecte care fac referire la noi.

          Mă plimbam alene, fără griji, fără a lăsa pe cineva, ceva,să-mi distragă atenția de la noile modele de papuci sau de haine. Critica, pasiunea mea! Să nu îți permiți cea mai scumpă șampanie, cea mai scumpă petrecere, cele mai sofisticate produse.

          Ei bine da, așa eram eu, așa cutreieram zi de zi,mândră de mine, drumurile, fără nici-o destinație exactă. Deodată, brusc, apuc să văd o lumină și atât...

          Peisajul pare schimbat însă nu dau prea mare importantă și continui să mă plimb în voie. Deodată aud:

              -Hehe! Ce faci cucoană? Nu te mai uita pe sus că nu găsești nimic. Vezi că la piață se caută om pentru reclame, de ce nu îți încerci norocul?

          Cine era acest om care mă ofensa atât de tare? Îmi venea să mă duc la el să îl învăț cum se comporte cu o domnișoară. O sumedenie de gânduri întunecate, care mai roz, care mai cu dungi și puncte. A da, stai, mă uităm la unghii și mi se întipărise imaginea lor în minte. În fine, sar eu la gâtul său.

 

              -Hei cucoană, da mai ușor așa! Sunt simpatic, da știu. Ai forță din câte se pare. Doi căței de usturoi să dai o probă pentru bucătărie?

             -Cine te crezi de îndrăznești așa să mă ofensezi? Să-ți fie rușine!

          Am lăsat baltă totul. M-am dus după prietenul meu. Mă aștepta la malul mării. Avea fața sclipitoare ca pulberile de diamante, ochii mari și intrepatrunzatori, chipul gingaș. Mi-a sărit în brațe ca de obicei. Mereu mă face să mă simt altfel, ca o zâna, ca un copil mic și răsfățat care abia așteaptă îmbrățișările mamei sale.

          La plecare îmi sare în față aceeași persoană supărătoare. Era imbracat în straie negre,cu o rochie din cap până în pământ, cu capul acoperit, nu i se vedeau nici fața nici mâinile. Parcă din când în când îi mai sticleau ochii și i se creea acea expresie înfiorătoare ca un animal care stă la vânat. Așezat pe o bancă,îl bufnise râsul.

             -Ce e așa amuzant? Nu văd nimic în jur așa comic.

             -Mă uitam că papucii tăi nu sunt atât de scumpi, ha ha... Nu prea pare genul de tip pentru tine. Nu are avere, nu deține o mașină scumpă,nu are nimic de a face cu trăsăturile tale și stilul tău de viață. De ce el?

            - Pentru că din toată lumea asta, pe lângă aroganța pe care o eman uneori, pe lângă propriile mele concepte contemporane despre lume, el reprezintă starea mea de bine, calea mea către o altă dimensiune diferită de ceea pe care o trăiesc restul.

            - Ha ha! Uită-te în sus!

            - Ce? Ce să văd? E doar cerul!

            - Da, da ,cerul! 

         Deodată:buf !O pasăre își făcuse nevoile pe mine.

            - Ha, ha ,ha ha, ha! Ți-am zis că să te uiți repede sus!

            - Wuof! Om nesuferit! Nu știu de ce ai apărut în viața mea și ce vrei. Știu doar că vreau să nu te mai văd. Dispari!

        Și apoi a dispărut într-o clipă.

        Din ce în ce mai multe locuri nu mai erau aceleași. Cafeneaua de la colț, acum părea bătrână și sărăcăcioasă. Avea un aspect vechi, brun, marginile erau conturate dintr-un lemn pal, nuanțat de mici fâșii aurii. În mijlocul cafenelei era situată pe una din mese, trofeul unui artist care avea expus tablourile pe perete. Se pare că era proprietarul. Ciudat! Înainte nu era așa acest loc ba chiar mai mult, proprietarul era un vecin de-al meu foarte iritat de fiecare data când treceau prin fața curții sale oameni și care se opreau fie să admire priveliștea, fie să stabilească noi coordonate pentru prezentările pentru persoanele contemporane.

         Femeile aveau un aer retro, cu rochii specifice anilor ‘60. Curiozitatea și teama m-au îndemnat să întreb în jurul meu în ce perioadă trăiesc, ce s-a întâmplat cu lumea, cu locurile. Eram privită ca un străin într-o altă lume.

         A urmat teroarea: chiar eram în anii ‘90, mai exact în 1963. Dumnezeule! Cum să se întâmple acest lucru? Cum am ajuns eu aici? Am izbucnit în lacrimi și ușor, ușor, cu capul în pământ, am încercat să găsesc un loc în care să mă avânt.

         Am căzut în genunchi culegând în palme, lacrimi fierbinți pline de amar. În doar câteva clipe viața mea era cu totul alta. Trăiam într-o lume nouă nu aveam nimic, nu cunoșteam pe nimeni, nu știam să fac absolut nimic. Vântul crunt mă trăgea de păr și mă alunga departe. Cât de crudă am fost, cât de puțin mi-a

păsat de lume, de natură ,acum doar ea decide ceea ce se va întâmplă cu mine. Am decis ca să mă întrept acolo unde cântul păsărilor vrea să mă îndrume, să însemnez gânduri mărunte pe foi de copac, să mă semnez pe frunzele de culoare verde crud și

să-mi fac din aerul nou o altă viață, să descopăr lucruri noi.

         Însă, eram total departe de a avea o putere pentru a putea pune aceste lucruri oarecum mărunte în aplicare.

         Iar mi-a apărut el în față, omul sumbru care mi-a întunecat momentele de fericire.

             - Ce mai vrei acum? Cine ești? Uite unde sunt, e total absurd ceea ce se întâmplă, imposibil!

             - Ba da! Este foarte posibil. Eu,sunt Moartea. Inițial,erai ținta mea.

             - Poftim?! Cum adică?

             - Tot ceea ce se întâmplă este în subconștientul tău. Ai avut un accident. Ai realizat bine: nu e lumea ta. Eu pot să-ți citesc gândurile și știu absolut totul despre tine. Îngâmfarea, aroganța, dezinteresul te-au adus într-o lume care să te facă să realizezi importanța a ceea ce deții.

            - Eu.....eu nu sunt în viață?

            - Ba da, ești, doar că într-o altă viață. Încă nu se știe ce se va întâmpla cu sufletul tău. Cert e că nu poți rămâne aici oricât de mult ai încerca. Ai doar lumea ta sau a mea. Încă mă gândesc la ceea ce să fac.

        În acel moment mi-am dat seama că ceea ce îmi spune ea este adevărat. Eram prea materialistă, prea puțin mă interesa să ajut pe cineva, să iubesc, să compătimesc. Eram o ființă oribilă, un monstru. Niciodată în viață nu făcusem ceva bun însă mereu impuneam și așteptam de la alții.

           - Atunci, ia-mă cu tine! Nu merit să fiu aici! Am greșit cu fiecare pas pe care l-am lăsat în urma mea. Nu merit nimic așa cum nici eu nu am dăruit nimănui șansa la ceva bun.

- Ha,ha! Ofertă nouă la piață! Legume și fructe gratis!

          - Te rog încetează! Alege ce faci cu mine, te rog nu te mai juca!

          - Ei bine, mi-a făcut plăcere să te cunosc. Mi s-a spus însă, că am greșit persoana. Ție, se pare că nu ți-a venit rândul încă dar, această experiență oricum ar trebui să îți dea de gândit. Curând va fi vremea ta. Îndreaptă ce încă poți. Pe curând..

        Și deodată brusc ,a dispărut, iar eu m-am trezit speriată în patul de spital. Suferisem un accident și ceilalți spuneau că am scăpat doar printr-o minune. De fapt, minunea era el. Chiar dacă destinul lui era menit să despartă oamenii de o lume, mie a reușit să-mi facă bine. Am realizat că trebuie să mă schimb, că viața este un rai plin de arome și trăiri intense ce îmbracă golurile sufletului și că oricine merită un trăi mai bun și o a două șansă.

       Nu știu cum s-a întâmplat însă am simțit nevoia să îi spun mamei câteva vorbe:

            - Mamă, îmi pare rău! Te iubesc! Acum sunt bine! Dute la piață, este ofertă la legume și fructe!

         De atunci viața mea este alta. Viața este făcută pentru a putea conviețui toate speciile existențe: animale, păsări, plante, oameni. Dacă nu ar fi un echilibru, noi nu am putea exista.

         Și prin urmare, a fost un prieten haios, chiar bun la urma urmei, care mi-a arătat calea spre o lume mai bună și mai benefică pentru viitorul meu. Așa, mi-am revenit, am ieșit din spital iar mama a rămas puțin uimită când a văzut ce mult m-am schimbat. Știu că într-o zi, ne vom revedea. Sper măcar atunci să am șansa să îi mulțumesc pentru această nouă șansă.