GRĂDINA CU MINCIUNI

Îmi făcea plăcere să adorm sub copacii goi şi calzi, să mă scald în jocuri de copii. Copil fiind, cutreieram ale parcului sprâncene, îl trăgeam de barbă în timp ce anotimpurile cugeau din adâncuri. Copil fiind mă împodobea naivitatea, încetul cu încetul mă dobora maturitatea ce îmi cuprindea ochii fini. Copil fiind cu obrajii rumeni, cu scliparici în palme şi cu fulger la picioare, mă zgăibăram peste tot şi toate. La porţile copilăriei am găsit joaca, am strâns-o la piept şi luat-o cu mine. M-a învăţat să joc "de-a v-aţi ascunselea", însă mai mult am aflat la final.
În Westeros, am aflat urzeala. Zdrobit fu mitul eternei fericiri. Manevre mârşave, intrigi, comploturi, aveau să rupă firele speranţei ale vieţii de adult. O luptă singuratică pentru atingerea unor scopuri, a unei păci formidabile, a unui cuget bogat.
Pierdută în spaţiu şi timp, din infern mă scol şi învii geniul din mine. Joaca mi-a zis să rămân jos, timpul m-a împins în vârtej la Şcoala de Luptă. Şi am învins în simularea plictisitoare, doar e o joacă de copil, nu? Însă războiul îmi frige fiinţa, mă leagă de-o creangă şi mă smuncesc într-o clipită.
Dar singură aflu de lupta din arena supremă, a vieţii, covor cu flori în veşminte de aur, cu inocenţă şi bogăţie, care aşteaptă să-ţi fure a ta înarmare, să îţi suga din amintire, fiinţa ta duioasă. Şi vezi cum sub o mulţime de pleoape, eşti privit, înregistrat, aşteptând întunericul să te absoarbă, să învingă şi să se întoarcă glorios în al său ţinut.
Din întuneric vine şi ţipă, exclamă, să vin, ca prin fulger căci maturitatea mă cheamă. Mă ascund sub un braţ de lemne ce trosnesc, îmi pierd fiinţa în gânduri prosteşti. Mai dute mai vino, mai cheamă-ţi suspinul, aruncă dreptatea, înlocuieşte-o c-o linişte moartă. Şi e plin de ură, de ciuda nebună, care mă trage de suflet şi mă-nvaţă să mint. Dintr-o copilărie, frumoasă şi vie, ajung un adult, cu părul cărunt, orbit de putere, cu suflet însângerat de minciună şi nelinişte. Să fie o scăpare, un strop de culoare, a fiinţei mele sau a celor din jur? Jertfesc a cea clipă când în grădina mare, mă jucam alene, cu un zâmbet de soare, ascunzându-mă sub un extaz nebun. Şi ce să ştie a mea fiinţă, când era într-o mare neputinţă, că viitorul crud îmi va smulge speranţa unei vieţi împăcate, uşoară şi curată, ca orice vis ideal şi plăpând.
Am adoptat o minciună la capătul celălalt al vieţii, am început un alt dedesupt al jocului. Din a mea copilărie, un haos avea să învie şi nu ştiu dacă e o scăpare, un drum plin de culoare, spre a salva vieţi nevinovate, sau clipe minunate, să alung norul ce avea să îl aduc din dreptatea divină.
Şi psihic mă omoară, mă tot înconjoară, remuşcările unei astfel vieţi de adult, când fac compromisuri şi uneori mint fără încetare, aş vrea să mai pot, să găsesc o scăpare. Şi ştiu că m-aşteaptă în jocurile foamei, o altă bătălie, o demonică entitate, să ma sfâşie, să stoarcă tot ce e mai bun din mine. Ştiu că va trebui să lupt, atâta timp cât voi trăi pe acest pământ, atâta vreme cât să îmi plătesc greşelile şi să înving soarta crudă.
                                              Urzeala tronurilor
                                         
Aşa se suprapune, peste copilăria plină de farmec şi splendoare, o lume haină. Adio inocenţă, adio trai bun, grădina s-a făcut scrum. Şi într-o zi, promit că-i voi da foc, dacă voi putea scăpa din acest cerc vicios.
Iniţiez ritualuri către cerul sfânt, o chem pe Nemira, cu părul ei brun, să fure pe foaie în cercuri străine, o mie de fapte, de cuvinte pline, cu suspans şi durere, cu incertitudine sau plăcere, aceste crude şi mari învăţăminte, în opere cunoscute şi divine.
Articol scris pentru SuperBlog 2013