Păzea că vin...la BAC!

A fost o dată ca niciodată, pe vremea când ouale se coceau în gheață și din noapte se făcea dimineață...

Am fost odată ca niciodată un mic iepuraș cu jachetă albastră făcută de mama Pepa. Mă chema Peter, băiatul curajos al mamei, precum Peter Iepurașul, personajul principal din filmul cu același nume, film pentru copii, ce se lansează la cinema pe 30 martie 2018.

Totul era perfect! M-am născut pentru a fi un iepure. Dar nu doar un simplu iepure, ci unul despre care să se mai poată povesti decenii de iepure mai târziu.

Mama Pepa a fost o femeie grozavă! Îmi citea povești seara, înainte de culcare și gătea cei mai delicioși morcovi zaharisiți la cuptor. Cică erau buni pentru vedere. Asta până într-o zi când a trebuit să-mi cumpăr ochelari. Mama Pepa s-a înșelat!

După ce am împlinit două luni, mama Pepa își lua la revedere. Mi-a spus să nu fiu trist, că se duce în Regatul Iepurilor unde e mereu primăvară, flori și câmpii pline cu morcovi. Tot acolo avea să se întâlnească cu toți ceilalți membri ai familiei. 

Nu m-am întristat, pentru că  atunci am cunoscut noua mea familie: Mona, fata unui grădinar renumit, și Lessie, cățelul ei.

Mona era o fată specială! Mi-a arătat cât de bună e viața de om, cât de prietenoși sunt oamenii și ce bucate alese ascund grădinile de pe această planetă. Atunci m-am decis că vreau să fiu om cu acte, precum în poveștile mamei Pepa. Astfel puteam călători în lume, puteam să devin un artist, să ajung în Cartea Recordurilor. Vroiam să fiu mare!

Mama Pepa mereu spunea: un om curajos își va îndeplini întotdeauna visele dacă luptă pentru ele.

Împreună cu Mona am deschis o școală pentru animale iscusite, așa, ca noi: Aricica, Castorici, Vrabilina, mătușa Vulpia și mulți alții. M-am apucat să studiez cărți de filozofie, matematică, literatură, cărți de geografie. Un fleac! Știam să scriu, să citesc. Eu, Peter, aveam să fiu cel mai mare artist al timpurilor! Absorbeam totul ca o sugativă.

Ei bine...la română, avea să fie ceva mai dificil. Mona încerca să-mi explice însă, de multe ori mă uitam la cărți ca vițelul la poartă nouă. Virgule, acorduri ... complicații. Dar niște pitici de pe creier mi-au spus că nu avea să fie totul în zadar,  așa, ca o frecție la un picior de lemn. Era doar doar o provocare mică, un fel de "x și zero", peste care știam că voi trece cu puțină străduință.

În timpul liber am început să construiesc tot felul de lucruri interesante: zgârie nori din felii de portocală, flori de măr, casă din turtă dulce, etc. Mona m-a dus expoziții, m-a înscris la concursuri, încercând astfel să-i convingă pe toți că sunt mai valoros decât un om obișnuit și că merit o cetățenie umană.

Și a reușit! Un simplu test de cultură generală, un zâmbet la o mașinărie avansată (aparat foto, cică) și aveam un certificat de naștere și o carte de identitate. Mama Pepa ar fi fost mândră!

Apoi, Mona m-a înscris la ea la școală, acolo unde învățau și alții ca ea, oameni. Îmi dădeam toată silința! Dormeam puțin și învățam pe rupte câteva zile ca să trec testele. Pe cuvânt de iepure!

Bine... Adevărul e că nu prea înțelegeam mare lucru din cărțile Monei, dar vindeam câțiva castraveți grădinarilor, pardon, profesorilor, și treceam cu zâmbetul pe buze. E și asta o artă, să știi!

Colegii Monei păreau cam nătăfleți, dar îmi erau tare simpatici. Niciodată nu reușeau să treacă testele din prima. Am îndrăznit să-i provoc la testul de la matematică. Bețele alea drepte, în coloane de trei pe trei, despre care am aflat că le spunea matrici, îmi puneau piedică. Înțelegerea era așa: fie iau examenul și băieții ne ajută să cultivăm grădina de legume și flori, pe care să le vindem în piață mai apoi, fie le fac temele pentru o săptămână. 

Te întrebi cum a fost? Am reinterpretat testul ca un adevărat grădinar (doar am învățat de la un maestru...): două scânduri, patru cuie și nouă morcovi - matrice de ordin 3. Am luat 10. Primul meu zece curat la matematică. Bineînțeles, băieții și-au respectat înțelegerea. Între timp ne-am și împrietenit.

Toate ca toate, dar așteptam cu nerăbdare să treacă timpul și să împlinesc șapte luni. Știi cât înseamnă asta în lumea Monei, a ta? Optsprezece ani. La vârsta asta, Mona zicea că se apropie cel mai greu test din toate timpurile: Bacalaureatul (BAC-ul). Apoi îmi propuneam să-mi iau și permisul de conducere. Mona avea o mașină de la bunicul ei, pe statura mea, pe care am visat dintotdeauna să o conduc.

Păzea că vin... la BAC!

Timpul zbura cât ai zice peste și în cele din urmă a venit momentul adevărului. În ziua cu pricina am intrat tiptil în clasă, m-am așezat în bancă și așteptam ușor agitat să vină subiectele. Trăgeam nădejde ca ursul de coadă să-mi cadă cele mai bune subiecte. 

Problemele de gramatică erau iepurești. Un fleac, așa cum visam! La subiectul 3 era eseul. "-Poftim? Eseu? Eseu despre Luceafărul lui Eminescu?". A fost ca un șoc... Am fost în țara lui Slavici, în vizită în șoșonii lui Caragiale, dar nu mă așteptam să mi se ceară să descriu "luna" și "cufărul" - Luceafărul lui Eminescu. 

Cu grație și plin de originalitate am pus în aplicare sfaturile Monei. Mi-am lăsat mintea să zburde după morcovi, pe câmpii, și a ieșit o reprezentare artistică de toată splendoarea.

Am așteptat rezultatele cu nerăbdare. Am scăpat ca prin urechile acului și deși nu am avut noroc, nici măcar cât păr pe broască, pentru un zece curat, m-am ales cu nota nouă, cu felicitări, pentru abordarea ingenioasă și pentru talentul artistic. Destul de bine!

Am primit mașina cadou, am luat permisul, mi-am construit propria afacere și în cele din urmă m-am hotărât să devin profesor. Astfel am ajuns să scriu istorie în cărțile și filmele despre copii, cu și despre blănoși, așa, ca mine. 

Și-am încălecat pe-o vargă și-am plecat în lumea largă!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018.